Era ianuarie 2022, ne aflam la Isverna (prietenii ştiu de ce) în vacanța tradițională de după sărbatori pe care o petrecem acolo de câțiva ani alături de câțiva prieteni apropiați. Fusese un an greu, așa credeam atunci, că avusesem un an greu. De fapt, dacă mă uit în urmă, și e bine că o fac, toți cei 3 ani de când devenisem mama și trecusem alături de toată planeta printr-o pandemie și timp (prea mult) petrecut cu părinții mei și ai soțului (unde ne-am „izolat” cu recurență) mi se păreau grei, gradual de la un 31 decembrie la altul.
Ei bine, ce nu știam e că urma să testez un alt fel de greu, să înfrunt cea mai mare schimbare trăită vreodată de mine (și cine mă cunoaște, știe că încă mă acomodez greu la schimbări… deh), să învăț să procesez, să cad și să mă ridic până când pricep că nimic nu va mai fi vreodata la fel, că de fapt nici n-a fost niciodată, doar că acum am confirmare “oficială”.
A început totul cu o criză de plâns, standard, de toddler obosit și iritat ai putea spune, dintr-un nimic (o încercare nereușită de a se cățăra într-un pătuț asa cum o făcuse BFF-ul lui). Însă era mai mult decât atât, simțeam fără să-mi pot explica. Mai ales că venea după episoade lungi de plans mult nopțile, zeci de minute în care nu știam cum să-l liniștesc, în care știam că nu mai e lângă mine, ca nu mă aude, ca nu mă știe și vede. Toate într-un prim an greu de grădiniță unde se vedea că nu-i e bine, de unde tocmai aflasem că „se uita in gol” fără să raspundă. Vedeam că-i ia timp îndelungat pentru acțiuni pe care până atunci reușea să le facă ușor (inclusiv regresie în vorbit, unde era „campion”), nu mai era nimic nou care să intre pe lista lui… nici o curiozitate, nici un avânt, nici o abilitate. Se băgase într-o cutiuță și nu știam cum să îl scot de acolo și să mă conectez cu el.
Plânsul lui din acea zi a durat toata dupa-amiaza și o parte din noapte… nimeni și nimic nu l-a putut liniști decât pentru câteva minute.
Poate că simțeam de ceva vreme că se întamplă ceva cu el, dar îmi era prea frică să caut, să schimb, să-mi pun întrebări. Obosisem în 3 ani de „mămicie” cât alții în 10: voiam doar să se ducă la grădiniță „ca orice copil” și eu să-mi văd în sfârșit de viața mea de adult. Să am timp pentru a evolua la job-ul care-mi placea tot mai tare, să mă ocup de mine, să pot bea o cafea în tihnă dimineața în casa goală.
Am găsit un punct de pornire, am căutat, am verificat. Detaliile din spate nu contează. Ce stiu însă cu certitudine este că nici o fracțiune de secundă cuvântul „autism” nu mi-a fost în minte, nici măcar când am început să merg de 3 ori pe săptamâna cu el la o clinică de psihiatrie unde era evaluat de către psiholog, psihiatru, ORL-ist, pediatru etc. Eram atât de naivă încât credeam că autismul presupune lipsa limbajului (Andrei este cel mai vorbăreț copil pe care l-au cunoscut vreodată cei din jur) și mersul pe vârfuri/fluturatul din mâini. Nu era cazul de nici una, deci, e totul bine, îmi tot repetam. Și mă rugam în gând să descoperim o cauza fizica și atât, ceva oricum „reparabil”, căci așa gândeam atunci. Că eu ca mamă trebuie să „repar” tot.
Mi-amintesc că am așteptat ziua lui, împlinea 4 ani pe 6 mai 2022, am mers la mare împreună așa cum ne era tradiția și apoi… au început căutările.
O luna și multe drumuri, frământări, gânduri învălmășite mai târziu, după multe ore petrecute cu psihologul, pediatrul, curatorul… aveam în mână o scrisoare medicală cu un cod și niște cuvinte din care nu înțelegeam mai nimic: „Tulburare de spectru autist, autism atipic, retardare mentală”. Era vară deja, 8 iunie când am fost chemați și eu și tatăl lui la clinică pentru discuția despre raportul final de evaluare după luna de sesiuni de monitorizare. Mi-amintesc perfect că am fost întrebati de dna. Dr. Psihiatru „cum suntem?”. M-am prefăcut că nu înțeleg sensul întrebării până când ne-a fost pusă direct în față: „cum sunteți dvs. ca și cuplu, ca și părinți, ca și familie?” Adevărul e că nu eram bine și dincolo de un diagnostic mi se părea ironic că e nevoie de un psihiatru să te faca să conștientizezi ce impact are asta asupra dezvoltării unui copil, fie el autist sau nu. Nu-mi amintesc mai nimic din acea discuție, șocul a fost prea mare. Știu doar că am plecat cu o carte în mână, câteva explicații despre legătura aspectelor senzoriale cu autismul (ohooo… câte aveam să aflu mai tarziu despre asta) și că am ieșit afara. Clinica era în spatele Policlinicii Titan, niciodată nu o să uit gândul de atunci: același loc, alt om, 4 ani mai târziu. Cu 4 ani în urmă mergeam cu A în burtică la controalelele de rutină în policlinică, plină de vise și speranță și 4 ani mai târziu, în spatele acelei policlinici urma să trecem cu el prin alt fel examinări și să aflam niste informații care ne vor schimba viața pentru todeauna.
Am început să plâng, a început să plouă … atât de tare, cu bucăți de grindină încât adăpostul din stația de autobuz era insuficient. Am intrat atât eu cat și tatăl lui la metrou, aparent veseli, căci medicul psihiatru îi dăduse un pronostic bun de recuperare (aveam să înțeleg mai târziu că nimeni, dar absolut nimeni nu-ți poate garanta/prevedea nimic în autism), dar tăcuti, căci pentru a mia oară nu puteam să ne recunoaștem ce simțim. Hârtiile cu diagnosticul și raportul medical erau fleașcă. Știu că aș fi vrut să le mototolesc și să le arunc pe șinele de metrou, să mă prefac că ultimă lună nu există și că totul este „ca înainte”… orice ar fi însemnat în capul meu „ca înainte”. Cred că-mi doream, de fapt, să fie și la mine „ca la alții”. Meteahna de a fi mai bine în curtea vecinului nu-mi ieșise încă din cap atunci.
Purtam o pereche de balerini galbeni care se udaseră de tot și mă străduiam să mă concentrez pe cât de rău îmi pare de ei, căci erau preferații mei, ca să nu mă mai gândesc la cum simteam că-mi cazuse un meteorit în cap.
Am ieșit la metrou la Lujerului. Trecuse furtuna. Era soare și pentru 5 minute am vrut să mă mint că gata, totul e bine, totul „a trecut”. Dar știam cum n-am știut nimic mai sigur niciodată că din acea clipă, lupta începe… lupta pentru strângere de fonduri, pentru găsirea centrului de terapii, pentru timp de lucrat și petrecut cu el, pentru a-i implica pe cei din jur, pentru a ne informa, studia, citi, lupta cu prejudecățile și etichetele, lupta cu „n-are, domnule, copilul nimic” din partea familiei extinse, lupta cu a-i face pe cei din jur să intelega despre el cât mai mult … și nimic n-a mai fost la fel vreodata. Și tot mai e de luptă, de citit, de căutat, de investigat … nu stiu daca o să ne oprim din asta vreodată.
Însă ce pot să spun este că abia acum, când astern gândurile astea aici pot lasă în urmă cu adevarat plânsul din vara lui 2022, frica, furia, negarea, vinovația că „l-am născut așa” și tot caruselul de emoții de atunci … Și stiu că am dreptul și acum și oricând să mă intreb „de ce eu” și să visez despre mine și A la o viață „tipică” deși a noastră nu va fi așa niciodată… Și da, mai fac asta în secret uneori, dupa care mă trezesc și caut frumosul în cum trăim noi azi.